Sfântul Josemaría Escrivá
Pentru a vorbi cu Dumnezeu

Timpul care trece

Etichete: Moarte, Cer, Abandon în Dumnezeu, Viaţă
Trebuie să vă vorbesc despre timp, timpul care trece. Vremelnicia drumului pe acest pământ ar trebui să ne stimuleze pe noi creştinii să tratăm cu mai mare profit timpul, desigur nu pentru a avea teamă de Domnul, şi mai puţin să considerăm moartea un sfârşit tragic.

Un an care trece – s-a spus în mii de feluri, mai mult sau mai puţin poetice –, cu harul şi milostivirea lui Dumnezeu, este un pas înainte spre Cer, Patria noastră definitivă. Gândindu-ne la această realitate, înţeleg mult mai bine exclamaţia Sfântului Paul către corinteni: Tempus breve est! (1 Cor 7, 29), cât este de scurtă durata trecerii noastre pe pământ! Aceste cuvinte, pentru un creştin obişnuit, răsună în adâncul inimii ca un reproş pentru lipsa proprie de generozitate, ca o permanentă invitaţie de a fi leal.

Este într-adevăr scurt timpul pe care îl avem pentru a iubi, pentru a da, pentru a repara. Nu este drept de aceea să-l risipim, să-l aruncăm fără responsabilitate acest tezaur pe fereastră: nu putem să irosim momentul lumii pe care Dumnezeu ni l-a încredinţat fiecăruia dintre noi.
Prietenii lui Dumnezeu, 39

Adevăratul creştin este totdeauna gata să apară în faţă lui Dumnezeu. Într-adevăr, dacă luptă pentru ca să trăiască precum un om al lui Cristos, este în fiecare clipă gata să-şi îndeplinească datoria.
Brazdă, 875

Senin în faţa morţii! Iată cum te vreau! — Nu este stoicismul rece al unui păgân, ci fervoarea unui copil al lui Dumnezeu, care ştie că viaţa nu face decât să se schimbe şi nu să dispară. — Aşadar a muri?... înseamnă a Trăi!
Brazdă, 876

Doctor în drept şi în filozofie, pregătea un concurs pentru a deveni profesor la Universitatea din Madrid. Două cursuri universitare terminate cu brio.
Am primit un mesaj de la el: era bolnav şi dorea să mă duc să-l văd. Am ajuns la pensiunea unde locuia. — „Părinte, mor”, aşa m-a salutat. L-am îmbărbătat cu afecţiune. A voit să facă o spovadă generală. Şi a murit în noaptea aceea.
Un arhitect şi un medic m-au ajutat ca să-l învelesc în giulgiu. — Şi, la vederea acestui trup tânăr, care începea să se descompună repede… toţi trei am căzut de acord: cele două cursuri universitare nu valorau nimic în comparaţie cu acel curs definitiv încununat ca bun creştin.
Brazdă, 877

Totul se aranjează, afară de moarte… Şi moartea aranjează totul.
Brazdă, 878

Moartea va veni, inexorabilă. În consecinţă, cât este de van şi lipsit de consistenţă a-şi centra existenţa pe această viaţă! Priveşte cât suferă toţi aceştia, bărbaţi şi femei. Pentru unii viaţa se termină: suferă atâta că o părăsesc; alţii ea durează şi asta-i plictiseşte… În nici un caz nu putem justifica ideea falsă că trecerea noastră pe acest pământ este în fapt, un sfârşit.
Trebuie să părăsim această logică şi să ne ancorăm bine în cealaltă: logica veşnică. Trebuie să facem o schimbare totală: să ne golim de noi înşine, de motivele egocentrice care sunt caduce, pentru a renaşte în Cristos, care este veşnic.
Brazdă, 879

Timpul este comoara noastră: este „banul” care cumpără veşnicia.
Brazdă, 882

Nu face din moarte o tragedie! pentru că nu este. Numai nişte copii indiferenţi nu se bucură la ideea de a-şi întâlni părinţii.
Brazdă, 885

Când te gândeşti la moarte, să nu-ţi fie teamă, cu toate păcatele tale… Căci El ştie bine că tu Îl iubeşti… şi ştie bine din ce lut este făcut.
— Dacă Îl cauţi, El te va întâmpina precum tatăl întâmpină pe fiul risipitor: dar trebuie să-L cauţi de-adevărat!
Brazdă, 880