Prima paginăSfântul Josemaría EscriváCuvinte ale Sf. JosemaríaTendinţe progresiste şi integriste în Biserică
Sfântul Josemaría Escrivá
Pentru a vorbi cu Dumnezeu

Tendinţe progresiste şi integriste în Biserică

Etichete: Conciliul Vatican II, Biserică
Care este rolul, după părerea dumneavoastră, care pot să-l dezvolte în momentul actual tendinţele care în mod general sunt desemnate cu termenii de „progresistă” şi „integristă” în Biserică?

După părerea mea, actualul moment doctrinal al Bisericii se poate defini pozitiv şi în acelaşi timp delicat, ca orice criză de dezvoltare. Este pozitivă, fără nici o îndoială, pentru că bogăţiile doctrinale ale Conciliului Vatican II au aşezat întreaga Biserică – tot Poporul preoţesc al lui Dumnezeu – în fruntea unei noi etape, imens de bogată de speranţe. De o reînnoită fidelitate faţă de planul divin de mântuire care i-a fost încredinţată. Şi este şi un moment delicat, pentru că concluziile teologice la care s-au ajuns nu sunt de tipul, pentru a spune aşa, abstract sau teoretic, ci constituie o teologie extrem de „vie”, adică dotată cu aplicaţii imediate şi directe de ordin pastoral, ascetic şi normativ, care ating cel mai adânc viaţa internă şi externă a comunităţii creştine – liturgia, structurile organizative ale Ierarhiei, forme de apostolat, Magisterul, dialogul cu lumea, ecumenismul, etc. – şi de aceea ating şi viaţa creştină şi chiar şi conştiinţa credincioşilor.

Fie un aspect cât şi celălaltul cer insistenţe pe care sufletul nostru trebuie să le recunoască: optimismul creştin – siguranţa bucuroasă că Duhul Sfânt va face rodnică cu roade doctrina cu care a îmbogăţit-o pe Mireasa lui Cristos –, şi în acelaşi timp prudenţa din partea celui care se dedică cercetării teologice sau deţine autoritatea pentru că pagube incalculabile vor putea să fie pricinuite, acum mai mult ca niciodată, de lipsa de seninătate şi de măsură în studiul problemelor.

Cât privesc tendinţele pe care le definiţi „progresiste” şi „integriste”, mi se pare greu de a exprima o părere asupra rolului pe care îl pot dezvolta în acest moment, pentru că totdeauna mi-am refuzat să admit oportunitatea şi de-a dreptul posibilitatea de a face catalogări sau simplificări de acest fel. Această repartiţie – care uneori este împinsă până la extremele unui adevărat paroxism, sau se încearcă de a perpetua, ca şi cum teologi şi credincioşi în general ar fi destinaţi la o continuă orientare bipolară – am impresia că în fond se naşte din convingerea că progresul doctrinal şi vital al Poporului lui Dumnezeu să fie rezultatul unei tensiuni dialectice perpetui. Eu dimpotrivă prefer să cred – din tot sufletul – în acţiunea Duhului Sfânt, care suflă unde vrea şi asupra cui vrea.

Pentru a aprofunda: Colocvii cu Mons. Escrivá de Balaguer, 23