În afara dificultăţilor care pot să fie între părinţi şi fii, nu sunt rare certurile dintre soţ şi soţie, care de multe ori ajung să compromită serios pacea familiară. Ce i-aş sfătui pe soţi?

Să se iubească. Şi să-şi dea seama că în timpul vieţii vor fi neînţelegeri şi dificultăţi, care însă, dacă se rezolvă cu naturaleţe, vor contribui să facă şi mai profundă afecţiunea.

Fiecare dintre noi are temperamentul său, gusturile sale personale, caracterul său – un capriciu, de multe ori –, defectele sale. Fiecare are şi părţi plăcute ale personalităţii sale, şi pentru aceia – şi pentru multe alte raţiuni – ei se pot iubi. Convieţuirea este posibilă când toţi depun un efort de a corecta defectele proprii şi caută să treacă peste slăbiciunile altora; când este iubire, care învinge şi anulează tot ce ar putea părea în mod fals motiv de separare şi de divergenţă. Dacă dimpotrivă se dramatizează contrastele mici şi se începe a se dojeni reciproc defectele şi greşelile, pacea este terminată şi apare pericolul de a face să moară afecţiunea.

Soţii au harul stării lor – harul sacramentului – pentru a practica toate virtuţile umane şi creştine ale convieţuirii: înţelegerea, buna dispoziţie, răbdarea, iertarea, delicateţea în raportul reciproc.

Important este de a nu se neglija, de a nu se lăsa dominat de nervozitate, de orgoliu sau de manii personale. Pentru a reuşi, soţul şi soţia trebuie să dezvolte propria viaţă interioară şi să înveţe de la Sfânta Familie să trăiască cu fineţe – pentru un motiv care este în acelaşi timp uman şi supranatural – virtutea căminului creştinesc. Mai repet încă odată: harul lui Dumnezeu îl au.

Când cineva spune că nu poate suporta aceasta sau aceea şi că îi este imposibil să tacă, exagerează pentru a se justifica pe sine. Trebuie să ceară de la Dumnezeu forţa de a domina propria dispoziţie, harul de a păstra stăpânirea de sine. Pentru că pericolele unei supărări sunt aproape acestea: se pierde controlul, cuvintele sunt pline de amărăciune, ajung să se ofenseze şi, poate involuntar, la lovire, la a face rău.

Trebuie să înveţe să tacă, să aştepte, să spună lucrurile în mod pozitiv, cu optimism. Când el îşi pierde calmul, este momentul în care ea trebuie să fie deosebit de răbdătoare, pentru ca seninătatea să se întoarcă din nou; şi invers. Când afecţiunea este sinceră şi se depune efort de a creşte şi este chiar dificil ca amândoi să se lase dominaţi de proastă dispoziţie în acelaşi moment...

Un alt lucru foarte important: să se obişnuiască să se gândească că nu avem niciodată toată dreptatea. Se poate spune de-a dreptul că, în chestiuni de obicei atât de discutabile cu cât suntem mai siguri că avem toată dreptatea, cu atât mai mult este sigur că nu avem dreptate. Dacă se raţionează în acest fel, se reuşeşte simplu la sfârşit să îndreptăm şi, dacă trebuie, să cerem iertare, care este cel mai bun mod de a încheia o supărare; şi astfel se asigură pacea şi afecţiunea. Nu vreau să încurajez cearta; dar este de înţeles că ne certăm uneori cu aceia pe care îi iubim mai mult, pentru că sunt cei care trăiesc în mod obişnuit împreună cu noi. Nu se ceartă sigur cu unchiul din America! Totuşi, aceste mici furtuni dintre soţi, dacă nu sunt frecvente – şi trebuie să facem ca să nu fie –, nu sunt un indiciu de iubire puţină, pot să contribuie la mărirea ei.

În sfârşit un ultim sfat: a nu se certa niciodată în faţa copiilor. Pentru a evita acest lucru, va fi suficient ca soţul şi soţia să se înţeleagă cu un cuvânt, cu o privire, cu un gest. Se vor certa după, cu mai multă seninătate, dacă nu sunt capabili să facă mai puţin. Pacea conjugală trebuie să fie ambientul familiei, pentru că este condiţia indispensabilă pentru o educaţie profundă şi eficace. Cei mici trebuie să vadă în părinţi un exemplu de dăruire, de iubire sinceră, de ajutor reciproc, de înţelegere; micile dificultăţi din fiecare zi nu trebuie să ascundă realitatea unei afecţiuni capabile de a învinge toate.

Uneori ne luăm prea în serios. Toţi ne supărăm din când în când, uneori pentru că este necesar, alte ori pentru că ne lipseşte spiritul de mortificare. Important este de a demonstra că aceste supărări nu distrug afecţiunea, ştiind să restabilească intimitatea familiară cu un surâs. În sfârşit, soţul şi soţia trebuie să trăiască iubindu-se unul pe alta şi iubind pe copiii lor, pentru că astfel îl iubesc pe Dumnezeu.

Colocvii cu Monseniorul Escrivá de Balague, 108.