Prima paginăÎntrebări și răspunsuriLumea a fost creata de Dumnezeu?
Întrebări și răspunsuri

Lumea a fost creata de Dumnezeu?

Etichete: Credinţă, Doctrină
Cateheza despre creaţie are o importanţă capitală. Ea se referă la înseşi fundamentele vieţii omeneşti şi creştine: căci explicitează răspunsurile credinţei creştine la întrebările elementare pe care oamenii din toate timpurile şi le-au pus: “De unde venim?” “Încotro mergem?” “Care este începutul nostru?” “Care este sfârşitul nostru?” “De unde vin şi spre ce se îndreaptă toate câte există?” Cele două întrebări – cea despre început şi cea despre sfârşit – sunt inseparabile. Ele sunt hotărâtoare pentru sensul şi orientarea vieţii şi acţiunii noastre.

1. De unde venim? Care este începutul nostru?
Dumnezeu a creat lumea potrivit înţelepciunii sale. Ea nu este rodul unei necesităţi oarecare, al unui destin orb sau al hazardului. Credem că ea îşi are originea în voinţa liberă a lui Dumnezeu, care a voit să-şi facă făpturile părtaşe de fiinţa, de înţelepciunea şi de bunătatea sa: “Căci Tu ai zidit totul şi prin voinţa ta erau şi au fost create” (Ap 4, 11). “Cât de minunate sunt lucrările tale, Doamne! Pe toate cu înţelepciune le-ai făcut” (Ps 104, 24).
(Catehismul Bisericii Catolice, 295).

A contempla misterul:
Rugaţi-vă cu mine Domnului: Docere me facere voluntatem tuam, quia Deus meus es tu, învaţă-mă să îndeplinesc voinţa Ta, pentru că Tu eşti Dumnezeul meu. Pe scurt, să izvorască de pe buzele noastre dorinţa sinceră de a răspunde în mod eficient cererilor Creatorului nostru, să izvorască de pe buzele noastre dorinţa sinceră de a răspunde într-un mod eficient cererilor Creatorului nostru, străduindu-ne să ne conformăm intenţiilor sale cu credinţă nestrămutată, siguri fiind că El nu ne va abandona (Prietenii lui Dumnezeu, 198).

2. Încotro mergem? Pentru ce a fost creată lumea?
Este un adevăr fundamental pe care Scriptura şi Tradiţia nu încetează să-l înveţe şi să-l celebreze: “Lumea a fost creată spre slava lui Dumnezeu” (Cc. Vatican I: DS 3025). Dumnezeu a creat totul – explică sfântul Bonaventura, non propter gloriam augendam, sed propter gloriam manifestandam et propter gloriam suam communicandam – nu pentru a-şi spori slava, ci pentru a o arăta şi a o comunica” (Sent. 2, 1, 2, 2, 1). În bunătatea şi prin tăria sa atotputernică, nu pentru a-şi spori fericirea, nici pentru a-şi dobândi perfecţiunea, ci pentru a o manifesta prin bunurile oferite creaturilor sale, singurul Dumnezeu adevărat a creat din nimic, încă de la începutul veacurilor, prin cea mai liberă hotărâre, toate făpturile – spirituale şi materiale (DS 3002) (Catehismul Bisericii Catolice, 293).

A contempla misterul:
Pentru ce suntem noi în lume? Pentru a iubi pe Dumnezeu din toată inima şi din tot sufletul nostru şi pentru a răspândi această dragoste la toate celelalte creaturi. Aceasta vi se pare puţin lucru? Dumnezeu nu abandonează nici un suflet unui destin orb. El are pentru toţi o intenţie. El încredinţează fiecăruia o vocaţie în totalitate personală, care nu poate fi cedată (Colocvii, 106).

3. Ce este slava lui Dumnezeu?
Slava lui Dumnezeu este să se înfăptuiască manifestarea şi împărtăşirea bunătăţii sale, manifestare şi împărtăşire pentru care a fost creată lumea. Să facă din noi “fii adoptivi prin Isus Cristos: acesta a fost planul bunăvoinţei sale, spre lauda gloriei harului său” (Ef 1, 5-6). Scopul ultim al creaţiei este ca Dumnezeu, “Creatorul a toate, să fie în cele din urmă «totul în toţi» (1 Cor 15, 28), realizând în acelaşi timp gloria sa şi fericirea noastră” (AG 2) (Catehismul Bisericii Catolice, 294).

A contempla misterul:
Noi aparţinem, eu şi voi, familiei lui Cristos, căci astfel el ne-a ales în el, înainte de întemeierea lumii, pentru a fi sfinţi şi imaculaţi în prezenţa sa, în dragoste, hotărând dinainte că noi vom fi pentru el fii adoptivi prin Isus Cristos. Aceasta a fost plăcerea voinţei lui pentru a lăuda harul său glorios. Această chemare gratuită pe care am primit-o de la Domnul nostru ne trasează un obiectiv precis: sfinţenia personală, după cum Sfântul Paul ne repetă cu insistenţă Hæc est voluntas Dei: sanctificatio vestra voinţa lui Dumnmezeu este sfinţirea voastră. Să nu uităm deci: pentru a dobândi această întâlnire suntem în turma Domnului (Prietenii lui Dumnezeu, 2).

4. Dacă Dumnezeu este atotputernic şi providenţă, atunci de ce există răul?
Răspunsul la această întrebare îl constituie ansamblul credinţei creştine: bunătatea creaţiei, drama păcatului, iubirea răbdătoare a lui Dumnezeu, care vine în întâmpinarea omului prin legămintele sale, prin Întruparea răscumpărătoare a Fiului său, prin darul Duhului Sfânt, prin adunarea Bisericii, prin puterea Sacramentelor, prin chemarea la o viaţă fericită, la care făpturile libere sunt îndemnate dinainte să consimtă, dar de la care, tot dinainte, printr-un mister teribil, ele se pot şi sustrage. Nu există trăsătură a mesajului creştin care să nu fie, dintr-un punct de vedere, un răspuns la problema răului (Catehismul Bisericii Catolice, 309).

A contempla misterul:
Domnul nostru vrea ca noi să contăm pe el pentru tot; noi vedem că, evident, fără el nu putem nimic, iar cu el putem totul. Decizia noastră de a merge întotdeauna în prezenţa Sa ne întăreşte.
Având înţelepciunea lui Dumnezeu în inteligenţa noastră, care pare inactivă, apare de necontestat faptul că, dacă Creatorul are grijă de tot, chiar şi de duşmanii lui, cu atât mai mult va avea grijă de prietenii săi. Ne convingem că nici răul, nici contradicţia nu servesc binelui; astfel se întăresc în spiritul nostru bucuria şi pacea, pe care nicio raţiune umană nu ni le poate smulge, pentru că această “vizitare” lasă totdeauna în noi ceva specific, ceva divin. Îl lăudăm pe Dumnezeu, Domnul nostru, care a realizat în noi lucrări minunate. Și am înțeles că am fost creaţi cu capacitatea de a avea o comoară infinită (Prietenii lui Dumnezeu, 305).

5. De ce nu a creat Dumnezeu o lume atât de desăvârşită, încât să nu poată exista în ea nici un rău?
Cu puterea lui nesfârşită, Dumnezeu ar fi putut oricând crea ceva mai bun (Cf. Sf. Toma Aq., S. Th. 1, 25, 6). Totuşi, în înţelepciunea şi bunătatea sa fără margini, Dumnezeu a voit în mod liber să creeze o lume “în mers” către desăvârşirea ei finală. În planul lui Dumnezeu, această devenire cuprinde, alături de apariţia unor fiinţe, dispariţia altora, alături de lucrul cel mai desăvârşit, şi pe cel mai puţin perfect, alături de zidiri ale firii, şi distrugeri. Aşadar alături de binele fizic există şi răul fizic, atâta vreme cât creaţia nu şi-a atins perfecţiunea (Cf. Sf. Toma Aq., S. Gent. 3, 71) (Catehismul Bisericii Catolice, 310).

A contempla misterul:
Suferinţa face parte din planul lui Dumnezeu. Acesta este adevărul, oricât de greu ne-ar fi să înţelegem. Şi pentru Isus Cristos, ca om, a fost grea suferinţa. "Tată! Dacă este posibil, să treacă de la mine potirul acesta. Dar nu cum vreau eu, ci cum vrei tu". In această tensiune dintre supliciu şi acceptarea voinţei Tatălui, Isus merge la moarte cu seninătate, iertându-i pe cei care-L răstignesc.
Acceptarea supranaturală a suferinţei reprezintă, în acelaşi timp, cea mai mare victorie. Murind pe cruce, Isus a învins moartea. Din moarte, Dumnezeu aduce viaţă (Este Isus care trece, 168).

6. După ce a creat lumea, Dumnezeu nu-şi lasă făptura la voia întâmplării?
Creând-o, Dumnezeu nu-şi lasă făptura la voia întâmplării. El nu îi dă numai fiinţă şi existenţă, ci o şi păstrează în fiecare clipă în fiinţă, îi dă facultatea de a acţiona şi o călăuzeşte spre scopul ei. Recunoaşterea acestei dependenţe totale faţă de Creator este izvor de înţelepciune şi de libertate, de bucurie şi de încredere: „Tu iubeşti toate cele ce sunt şi nimic nu dispreţuieşti din cele ce ai făcut, căci dacă ai fi urât un lucru, nu l-ai fi plăsmuit. şi cum ar fi rămas ceva, de nu ai fi voit Tu? Şi cum ar dăinui, de n-ar fi fost chemat de tine la fiinţă? Dar Tu le cruţi pe toate, căci toate ale tale sunt, Stăpâne, iubitorule al vieţii” (Înţ 11, 24-26) (Catehismul Bisericii Catolice, 301).

A contempla misterul:
Trebuie să recunoaştem în fraţii noștri, oamenii, pe Cristos, care vine în întâmpinarea noastră. Nicio viaţă nu poate fi considerată izolată: ea se îmbină cu celelalte vieţi. Nimeni nu este un vers detaşat, facem parte din acelaşi poem divin pe care Dumnezeu îl scrie cu concursul libertăţii noastre (Este Isus care trece, 111).

Chiar dacă totul se năruie și dispare, chiar dacă evenimentele se petrec pe dos față de ce era prevăzut, într-o teribilă vitregie, ce se câștigă prin frământare? Și apoi amintește-ți de această rugăciune încrezătoare a profetului: „Domnul este judecătorul nostru, Domnul este Legiuitorul nostru, Domnul este Regele nostru; El ne va salva”.
Recit-o cu pietate, zilnic, pentru a conforma purtarea ta cu planurile Providenței, care ne guvernează spre binele nostru (Brazdă, 305).

7. Dacă Dumnezeu este Stăpânul suprem al planului său și cunoaște sfârșitul, suntem oare liberi? Suntem predeterminați?
Dumnezeu este Stăpânul suprem al planului său. Dar pentru înfăptuirea acestui plan, El se foloseşte şi de colaborarea creaturilor. Acesta nu este un semn de neputinţă, ci arată măreţia şi bunătatea Dumnezeului Atotputernic. Căci Dumnezeu nu dăruieşte făpturilor sale doar existenţa, ci şi demnitatea de a acţiona ele însele, de a fi cauză şi principiu unele pentru altele şi de a conlucra în felul acesta la împlinirea planului său (Catehismul Bisericii Catolice, 306).

A contempla misterul:
Sfânta noastră Mamă Biserică s-a pronunţat totdeauna pentru libertate şi a respins toate fatalismele, vechi şi mai puţin vechi. Ea a subliniat că fiecare suflet este stăpân pe destinul său, pentru bine sau pentru rău: Şi că cei care nu s-au îndepărtat de bine vor merge în viaţa eternă; şi cei care au comis răul în focul etern. Suntem totdeauna impresionaţi să descoperim în noi toţi, în tine şi în mine, aceasta teribilă capacitate, fiind în acelaşi timp semnul nobleţei noastre. Este atât de adevărat că păcatul este un rău voit, că nu ar fi de loc păcat dacă nu ar avea principiu în voinţa: această afirmaţie trezeşte o astfel de evidenţă care face din umanitate un număr mic de înţelepţi şi un mare număr de ignoranţi care locuiesc în lume (Prietenii lui Dumnezeu, 33).

Atitudinea unui copil al lui Dumnezeu nu este cea de resemnare în faţa unei întîmplări tragice; este satisfacţia celui care presimte victoria. În numele acestei iubiri victorioase a lui Cristos, noi creştinii trebuie să ieşim în lume pentru a deveni semănători de pace şi bucurie prin tot ceea ce spunem şi facem. Trebuie să luptăm - o luptă a păcii - împotriva răului, împotriva nedreptăţii, împotriva păcatului, pentru a proclama astfel că actuala condiţie umană nu este una definitivă; că iubirea lui Dumnezeu, care se arată în Inima lui Cristos, va realiza gloriosul triumf spiritual al oamenilor (Este Isus care trece, 168).

8. Ce înseamnă că omul este chemat să stăpânească pământul?
Dumnezeu le acordă oamenilor capacitatea de a fi cauze inteligente şi libere pentru a întregi lucrarea creaţiei, pentru a-i desăvârşi armonia spre binele lor şi al semenilor. Colaboratori adesea fără să ştie ai voinţei divine, oamenii pot intra cu bună ştiinţă în planul divin prin acţiunile, prin rugăciunile, ca şi prin suferinţele lor (cf Col 1, 24). În acest caz, ei devin întru totul “împreună lucrători” cu Dumnezeu (1 Cor 3, 9; 1 Tes 3, 2) şi cu Împărăţia sa (cf Col 4, 11) (Catehismul Bisericii Catolice, 307).

Dumnezeu acţionează în toată acţiunea creaturilor sale. El este cauza primă care lucrează în şi prin cauzele secunde: “Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în noi şi voirea şi făptuirea, după bunăvoinţa sa” (Fil 2, 13; cf 1 Cor 12, 6). Departe de a scădea demnitatea făpturii, acest adevăr o înalţă. Scoasă din neant de puterea, înţelepciunea şi bunătatea lui Dumnezeu, ea este neputincioasă dacă este despărţită de izvorul ei, căci “creatura fără Creator dispare (GS 36, 3); şi cu atât mai puţin îşi poate atinge scopul ultim fără ajutorul harului (cf Mt 19, 26; Jn 15, 5; Flp 4, 13) (Catehismul Bisericii Catolice, 308).

A contempla misterul:
Gândiţi ce aţi vrea în toate felurile pe care Providenţa le-a lăsat discuţiei libere şi legitime pentru oameni. Dar, condiţia mea de preot al lui Cristos mă obligă sa mă ridic deasupra, să vă amintesc că,în orişice caz, noi nu putem niciodată să încetăm să exercităm dreptatea, şi daca este nevoie cu eroism (Prietenii lui Dumnezeu 170).

9. Care este sfârşitul nostru? De unde vin şi spre ce se îndreaptă toate câte există?
Dumnezeu este Stăpânul lumii şi al istoriei. Însă căile Providenţei sale ne rămân adesea necunoscute. Numai la capăt, când va lua sfârşit cunoaşterea noastră parţială, când îl vom vedea pe Dumnezeu “faţă către faţă” (1 Cor 13, 12), ne vor fi pe deplin cunoscute căile pe care, chiar dacă prin drame ale răului şi ale păcatului, Dumnezeu îşi va fi călăuzit făptura la odihna Sabatului (cf Gen 2, 2) definitiv, pentru care a creat cerul şi pământul (Catehismul Bisericii Catolice, 314).

A contempla misterul:
Timpul s-a împlinit şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape (Mc 1, 15). Toată mulţimea venea la El şi El îi învăţa (Mc 2, 13). Isus vede acele bărci la mal şi sare în una din ele. Cu câtă naturaleţe Isus intră în barca fiecăruia dintre noi!
Când te apropii de Domnul, gândeşte-te că El stă mereu mult mai aproape de tine, în tine: regnum Dei intra vos est (Lc 17, 21). Îl vei găsi în inima ta.
Cristos trebuie să domnească înainte de toate în sufletul nostru. Pentru a-L face să domnească în mine am o mare trebuinţă de harul său: numai aşa şi palpitaţia mea cea mai ascunsă, suspinul imperceptibil, privirea cea mai nesemnificativă şi cuvântul cel mai banal, chiar şi senzaţia cea mai elementară, totul va putea fi tradus într-un osana lui Cristos, Regele meu.
Duc in altum —Condu în larg! – Respinge pesimismul care te face laş. Et laxate retia vestra in capturam (Lc 5, 4-5) – şi aruncă năvodul tău pentru pescuit.
Noi trebuie deci să avem încredere în aceste cuvinte ale Domnului, urcaţi în barcă, apucaţi vâslele, ridicaţi velele şi intraţi în această mare de lume pe care Cristos ne-a dat-o ca moştenire. "Et regni ejus non erit finis".
– Împărăţia Sa nu va avea sfârşit!
Nu te bucuri că lucrezi pentru o asemenea domnie?
(Sfântul Rozariu, Al treilea mister de lumină.)