Prima paginăMărturiiDansând hula-hula în căutarea sfinţeniei
Mărturii

Dansând hula-hula în căutarea sfinţeniei

Jane Reckart, mamă a şase copii, a studiat ingineria la universitatea Standfort

30.5.2012

Etichete: Libertate, Căsătoria, Supranumerar, Muncă, femei în Opus Dei
Am învăţat din dragostea pentru libertate a Sfântului Josemaría, că nu contează dacă sunt diferită faţă de alţii. Dumnezeu m-a creat aşa cum a dorit El, cu un anumit scop, şi încerc să fiu atentă la ceea ce El îmi transmite. Încă nu ştiu cum o ingineră pe jumătate jamaicană, care dansează hula-hula se potriveşte cu planurile lui Dumnezeu. Ceea ce ştiu însă, este că nu mă voi plictisi.

Am cunoscut un băiat “foarte catolic”

Tot ceea ce ştiu despre catolicism, am învăţat de la diverse persoane din Opus Dei. Studiam ingineria în Standfort când l-am întâlnit pe bărbatul care, mai târziu, a devenit soţul meu. El era din Opus Dei, dar, în ochii unei adolescente de 18 ani, el era pur şi simplu “un băiat foarte catolic”, iar eu vroiam să cunosc aceea ce pentru el reprezenta, evident, o parte importantă a vieţii sale.

Pentru a cunoaşte mai multe despre catolicism şi să pot decide dacă era credinţa pe care eu vroiam să o profesez, am asistat la ore de doctrină catolică, predate de un preot din Opus Dei. Îmi amintesc că ieşeam după fiecare oră gândindu-mă: Lucrurile astea chiar au un sens. Nu ştiu cum de nu e toată lumea catolică. La momentul potrivit m-am convertit la catolicism, dar am continuat să asist la orele de doctrină pentru că mi se păreau foarte folositoare. Când am absolvit Universitatea eram deja supranumerară din Opus Dei.

Aceştia ne învaţă ceva foarte interesant

Apreciam Opus Dei pentru bogăţia doctrinală pe care mi-o aporta, dar ce m-a făcut să trec de la gândul ”ăştia ne învaţă ceva foarte interesant” la ”eu vreau să fac parte din asta”, a fost imensa dragoste pentru libertate a Fondatorului.

Dansând rumba sau pe motocicletă

Îmi amintesc că despre Sfântul Josemaría am auzit de mai multe ori vorbindu-se, de diversele moduri prin care explica, cum este vocaţia pentru Opus Dei. Versiunea care mi-a plăcut cel mai mult este aceasta: Este vorba despre un singur drum care ne duce la Dumnezeu, dar modul în care vrea fiecare să-l parcurgă, face parte din libera noastră alegere. Îl putem străbate în linie dreaptă sau în zig-zag, învârtindu-ne, dansând rumba sau pe motocicletă. Fiecare este liber să trăiască spiritul lui Opus Dei în forma în care se adaptează cel mai bine circumstanţelor sale personale.

Acest lucru a fost ce m-a atras, pentru că niciodată înainte, în toată viaţa mea, nu am simţit că aş potrivi mai bine ca şi în acest loc. Visul american, bineînţeles, şi modul american de a-ţi trăi viaţa, mi se părea proiectat pentru cineva diferit mie; eu nu păream făcută pentru acest stil de viaţă...

Marcând tot timpul căsuţa ”Altele”

Părinţii mei emigraseră în Statele Unite aşa că urmam modelul primei generaţii: aveam accent străin, mâncam diferit faţă de ceilalţi; nu doar pentru ceea ce mâncam, dar şi pentru felul în care o făceam, care era diferit faţă de ceilalţi, pentru că ţineam cuţitul şi furculiţa în mod diferit. Eu pe deasupra aveam două naţionalităţi: cea americană şi pe cea engleză, deoarece când m-am născut, tatăl meu încă nu avea cetăţenia americană.

Nu doar nu potriveam ”ca naţionalitate”. Dar nici ca şi rasă. Din punct de vedere etnic, întotdeauna trebuia să marchez căsuţa ”altele”, când aveam de completat formulare oficiale, pentru că tatăl meu este un englez de rasă caucaziană, iar mama este jamaicană, cu pielea de culoarea canelei. Bineînţeles că nu este o altă formă de a te simţi mai diferit decât ceilalţi, decât a marca căsuţa ”altele”.

O familie un pic ”hippie”

În timp ce majoritatea părinţilor americani, se preocupau pentru a ajunge în posturi importante, părinţii mei au luat mai degrabă o direcţie un pic ”hippie” luându-ne cu ei în Micronezia, unde tatăl meu profesa de medic în Armata Păcii. Mi-am petrecut copilăria la Tropice, căţărându-mă în arbori de guayaba şi învăţând să înot în râuri, în timp ce colegii mei din America, se dădeau cu patinele sau trotinetele. Unu, nu are nevoie în viaţa asta de şosele asfaltate şi ”cu atât mai puţin” de trotuare. În timp ce foştii mei colegi de clasă ascultau în timpul liber ”Los 40 Principales” sau se uitau la ”The Brady Bunch”, sau se râdeau prosteşte la telefon, noi nu aveam nici radio, nici televizor, nici telefon. Când aveau nevoie de tata la spital, trimiteau câte un infirmier acasă la noi şi îi bătea în fereastră ca să meargă la spital.

După aceea, ne-am mutat în Hawai, unde într-adevăr dispuneam de ”necesităţile americane”. Aveam telefon şi un televizor, deşi spectacolele în Hawai se transmiteau cu o săptămână mai târziu decât în restul continentului, fapt pentru care, în fiecare an, programele speciale dedicate zilei ”Thanks Given” (sărbătoare ce are loc în Statele Unite, în a patra joia din luna noiembrie), le urmăream în timp ce ne pregăteam pentru Crăciun. În oraşul nostru exista un cinematograf, dar se folosea şi ca depozit pentru sicrie, aşa că nimeni nu se aşeza în primele rânduri. Mai mult, cum majoritatea populaţiei din Hawai este asiatică, de obicei rulau filme de Kung Fu. În timp ce de cealaltă parte a Pacificului, fetele de vârsta mea urmau cursuri de balet pentru a-şi îmbunătăţii ţinuta şi eleganţa, eu dansam hula-hula, învăţam cântece de la bătrânii hawaieni sau făceam coliere parfumate de flori.

Mi-am petrecut anii de studenţie în California, după ce mi-am dat seama că nu voi supravieţui la mai mult de o oră depărtare de ocean. Chiar şi când eram la universitate ”ieşeam din tipar”. Eram singura persoană, de care ştiam că provine dintr-o familie numeroasă, cu şase copii. Şi pentru ca lucrurile ”să stea şi mai rău”, familia mea nu era nici catolică, nici mormonă, aşa că numărul mare de copii era un nonsens pentru toţi. De nenumărate ori am auzit zicându-se: ”Cum se face că cineva are şase copii fără măcar să fie obligat să-i aibă?”

Chiar şi după absolvire continuam să fiu diferită. În timp ce colegele mele de clasă au devenit directori, doctori şi avocaţi care-şi plănuiau să facă unul sau doi copii pe viitor, eu am devenit casnică şi mamă a şase copii, unul după celălalt. Şi am continuat să dansez hula-hula de fiecare dată când situaţia o cerea. Momentul cel mai înălţător din cariera mea de ”balerină”, a fost când am dansat cu trei zile înainte de al naşte pe fiul meu cel mare, în faţa unui public special care ştia să aprecieze acest dans.

Ştiu că nu mă voi plictisi

Ce am învăţat de la dragostea pentru libertate a sfântului Josemaría, este că nu contează dacă nu te potriveşti ”tiparelor”. Nu m-am născut pentru a mă ”potrivi” tiparelor omeneşti. Dumnezeu m-a creat cum a vrut El, cu un scop bine determinat şi rolul meu ca şi creştină este de a fi deschisă inspiraţiilor Lui, în aşa fel încât să se realizeze în viaţa mea ceea ce El vrea de la mine. De fapt, încă nu înţeleg cum o ingineră, jumătate jamaicană, jumătate americană, cu şase copii şi care dansează hula-hula se potriveşte cu planurile divine. Tot ce ştiu însă, este că nu mă voi plictisi.

Drumul meu către cer

Opus Dei mi-a îmbogăţit viaţa incredibil de mult, atât în sens practic cât şi spiritual. Spunându-le pe cele drepte şi privind cu onestitate statisticile din Statele Unite, fără Opus Dei, poate că nu aş fi încă măritata cu soţul meu, pe care îl iubesc foarte mult. Sfântul Josemaría ne-a învăţat că soţul (soţia) este drumul nostru spre sfinţenie. Cu ideea aceasta în minte, cred că ar trebui să fiu mult mai sfântă acum decât înainte de al fi cunoscut pe soţul meu, sau, cel puţin, asta este ce mi se pare câteodată. Sfântul Josemaría ne-a învăţat să iubim defectele soţilor noştri, şi eu le iubesc pe cele ale soţului meu, deşi, sunt zile când o fac, strângând din dinţi. Mă ajută să ştiu că, în timp ce eu strâng din dinţi, el, la rândul său, se străduieşte cu adevărat să-mi iubească defectele, cum ar fi când îi arunc ziarul în maşina de reciclat înainte ca el să-l fi terminat de citit, sau când eu, trec fredonând prin bucătărie şi aşez laptele în frigider, chiar după ce el îl scosese ca să îşi umple o cană.

Făcând un sandwich cu unt de arahide

Altă consecinţă practică, este că, fără ajutorul lui Opus Dei, nu aş fi avut aceşti copii care îmi umplu viaţa până la refuz de dragoste, bună dispoziţie şi hohote de râs. Toată viaţa am visat să am o familie mare, ca şi aceea în care am crescut, dar nu eram pregătită să văd cum sarcina îmi slăbea puterile. Am fost bolnavă, slăbită şi deprimată luni de zile în timpul fiecărei sarcini. Niciodată n-aş fi avut mai mult de unul sau poate doi copii, dacă nu aş fi învăţat de la sfântul Josemaría că, primind cu generozitate copiii, chiar când este dificil, şi împărtăşind cu ei dragostea pe care Dumnezeu ne-o dă, ajutăm la construirea societăţii şi colaborăm cu Dumnezeu la lucrarea Sa creatoare.

A schimba scutece este de asemenea rugăciune

Vorbind în sens spiritual, fără a schimba ceea ce fac în fiecare zi, fie, reducând din muntele de haine pe care le am de spălat, fie, ducând copii la antrenamentul de volei sau chiar şi atunci când fac un sandwich cu unt de arahide, Opus Dei a dat un sens nou la tot ceea ce fac. Sfântul Josemaría ne-a învăţat că munca pe care o facem nu este un obstacol în a petrece timpul împreună cu Dumnezeu. Din contră. Munca noastră poate să se transforme în rugăciune dacă o facem bine şi o oferim Lui. În acest fel, când într-una din zile, curăţam cu un burete, pasta de dinţi de pe una dintre rolete (probă evidentă că, unul dintre copii îl urmărea pe altul, cu periuţa de dinţi plină de pastă), pentru faptul că făceam acest lucru din dragoste pentru Dumnezeu şi nu gândindu-mă la ce le voi face copiilor când îi voi prinde, făceam rugăciune. Un concept destul de uimitor.

Oferind munca pe care o fac lui Cristos, dă sens la tot ceea ce fac. Acest lucru este important de ştiut atunci când în acelaşi timp schimb scutece unul după altul, şterg laptele care s-a vărsat şi încerc să fac ordine în interminabilele certuri dintre fraţi. Trebuie să mai fie şi altceva în viaţa aceasta decât să-mi ”sugrum” copiii. Şi este. Sfântul Josemaría ne-a învăţat să îmbrăţişăm crucea, în special micile cruci pe care Dumnezeu ni le trimite în fiecare zi. Şi dacă, a găsi în uscătorul de haine, un pix căruia i s-a scurs toată pasta – nu o dată, ci de trei ori – în câteva săptămâni la rând, nu e cruce, atunci nu ştiu ce este.

O busolă care să mă ghideze

Opera (Opus Dei) îmi asigură un Nord moral în deciziile etice care se înmulţesc în fiecare zi, precum buruienile din grădina mea. Este ceva pentru care îi mulţumesc în mod special, atunci când trebuie să-i învăţ pe copiii mei cum să aplice morala catolică în zbuciumata lor viaţă din secolul XXI. Toţi părinţii au nişte parametri morali pe care vor să-i transmită copiilor lor, dar Opus Dei m-a ajutat să articulez aceşti parametrii, copiilor mei şi să le explic pentru ce sunt importanţi. În aşa fel încât să pot zice: ”să o loveşti pe sora ta cu un Power Ranger nu este un lucru rău pentru că o spun eu, ci pentru faptul că toţi trebuie să învăţăm să ne controlăm mânia, şi, în cele din urmă nu este minunat să ai o surioară care îţi oferă atâtea ocazii în care trebuie să-ţi controlezi nervii?”

Să învăţăm să educăm

Mai mult Opera mi-a dat siguranţa de a mă ataşa de aceste principii morale, chiar şi atunci când se pare că nimeni nu le mai apreciază. Acest lucru ajută când copii ajung acasă şi pentru a ”mia oară” te roagă: ”Te rog, pot avea şi eu un Gameboy/Nintendo/sau aparatul electronic la modă? Sunt singurul din clasă care nu îl are!”. În loc să mă îngrijorez că eu sunt cea care greşeşte, dacă cu adevărat suntem singura familie din extinsa zona a Tucsonului care nu are acest joc, pot, cu încredere, deşi câteodată obosită, să le explic că timpul pe care îl avem este un dar de la Dumnezeu, aşa că ar trebui să-l folosim în primul rând pentru a ne face bine temele, datoria în casă, sau a conversa cu cei din familie.

Am învăţat să fiu mamă de la mama mea. Am învăţat să-mi educ creştineşte copiii de la unele prietene care erau din Opus Dei. Îmi amintesc cu o deosebită plăcere de o prietenă, care era însărcinată cu al şaselea copil când eu eram însărcinată cu primul. M-a invitat la ea acasă ca să mă dau cu săniuţa împreună cu copiii ei, în prima iarnă cu zăpadă din viaţa mea. De asemenea m-a învăţat să cumpăr haine pentru copii, în magazine de haine la mâna a doua, căci copiii cresc repede şi hainele le rămân mici înainte de a se fi uzat. Încă mai cumpărăm în magazine de mâna a doua iar banii pe care îi economisim îi folosim într-un scop mai folositor.

Sărăcia creştină, am învăţat-o de la sfântul Josemaría, constă în a folosi posibilităţile materiale pentru a duce la bun sfârşit planul lui Dumnezeu, şi nu în a-ţi umple inima de bunuri materiale, şi în acelaşi timp, să te detaşezi de ele, astfel încât inima să fie complet liberă pentru a-l putea iubi pe Dumnezeu. Această învăţătură a fost fundamentală pentru mine atunci când mă cert cu copiii mei adolescenţi pentru că nu pot să aibă nişte blugi de marcă, sau o maşină care să aibă mai puţini ani decât ei.

Cu calităţi şi defecte

Am învăţat că Dumnezeu ne-a dat aptitudinile şi calităţile pe care le avem cu un anumit scop şi trebuie să fim dispuşi ca El să le folosească pentru planul său. De asemenea am învăţat că Dumnezeu nu mi-a dat anumite calităţi şi pentru acest lucru la fel există vreun motiv.
Să vorbim de exemplu despre gătitul din bucătărie. Sunt o bucătăreasă oribilă, şi pentru a complica şi mai mult lucrurile, Dumnezeu ne-a proiectat sistemul digestiv de aşa natură încât trebuie să gătesc de trei ori pe zi pentru ca să îmi menţin în viaţă familia. Am meditat destul de mult timp despre cum poate progresa planul lui Dumnezeu când eu trebuie să arunc la gunoi altă mâncare care este imposibil de mâncat.

În primul rând, mă ajută să fiu mai umilă. Umilinţa este o virtute de scurtă durată, care costă ca să o aplicăm la vieţile noastre, să nu mai vorbim de faptul că uneori, în special în ceea ce priveşte mândria, sunt doar un elev lent. Aşa că, s-ar putea spune că Dumnezeu îmi dă trei ocazii în fiecare zi pentru care să mă rog. ”Să gătesc mâncarea aceasta mă depăşeşte şi nu vreau să o fac, dar cu ajutorul Tău, şi din dragoste pentru familia mea, am să încerc din nou.” În al doilea rând, am învăţat că îmi arăt dragostea faţă de familia mea şi faţă de Dumnezeu prin această muncă, chiar şi atunci când această muncă este mai dificilă.

În al treilea rând, copiii mei au devenit mai înţelegători văzându-mă cum mă lupt în fiecare zi cu lipsa mea de aptitudini culinare. Au învăţat să – în loc să spună ”ah! Are un gust oribil” – îmi dea o îmbrăţişare şi să spună: ”Mulţumesc mamă pentru efortul pe care l-ai depus în a ne pregăti cina, dar felul ăsta de mâncare nu prea îmi place”.

Poate cel mai important lucru pe care mi la dat Opus Dei sunt temeliile pe care să îmi construiesc viaţa. La nivelul cel mai profund, ritmul vieţii mele zilnice este marcat de practicile de pietate pe care le-am învăţat în Operă. A merge la slujbă în fiecare zi, a face rugăciune mentală, a citi dintr-o carte de spiritualitate şi a mă ruga Rozariul, sunt ocaziile pe care le am de a ajunge la Dumnezeu, de a-L îmbrăţişa şi de a-I mulţumi pentru soţul pe care îl am, pentru copii şi pentru multe alte binecuvântări pe care mi le dă. Dar aceste fundamente nu influenţează doar în orarul meu zilnic, ci susţin toată viaţa mea. Susţin viziunea mea asupra familiei, asupra muncii mele, asupra deciziilor mele de ordin moral şi chiar asupra marelui preţ pe care îl pun pe prietenie. Nu este nici măcar un singur colţişor din viaţa mea care să nu fi beneficiat de faptul că sunt din Opus Dei, şi pentru aceasta voi fi întotdeauna recunoscătoare.

Women of Opus Dei: In Their Own Words, edit. M.T. Oates, Linda Ruf and Jenny Driver, publicat de Crossroad (2009).