Prima paginăÎntrebări și răspunsuriCred în Dumnezeu, Tatăl atotputernicul?
Întrebări și răspunsuri

Cred în Dumnezeu, Tatăl atotputernicul?

Etichete: Credinţă, Dumnezeu, Doctrină, Părinte
Cine ne-a spus că Dumnezeu este Tată? În ce fel Dumnezeu revelează că El este iubire? Ce înseamnă că Dumnezeu este atotputernic? De ce Dumnezeu este Tată și atotputernic? De ce există răul? De ce îl îngăduie Dumnezeu? Dacă Dumnezeu este Tată, este și Tatăl „meu”? Dacă sunt fiu al lui Dumnezeu, cum pot relaționa cu El? Această relație, nu-l lasă pe om fără libertatea sa? Se poate avea încredere în Dumnezeu?(cf. Mt 6,32)

1. Cine ne-a spus că Dumnezeu este Tată?

Isus a dezvăluit că Dumnezeu este “Tată” într-un sens cu totul deosebit: El nu este Tată doar în calitate de Creator. El este din veşnicie Tată în relaţie cu Fiul său unul-născut, care este Cuvântul său, “strălucirea slavei şi chipul fiinţei sale” (Evr 1, 3) (Catehismul Bisericii Catolice, 240-243).

Noi îl putem invoca pe Dumnezeu ca “Tată”, pentru că El ne este revelat de Fiul său făcut om şi pentru că Duhul său ni-l face cunoscut. Ceea ce nici omul nu poate concepe, nici puterile îngereşti întrezări, şi anume relaţia personală a Fiului faţă de Tatăl (cf In 1, 1), iată că Duhul Fiului ne-o împărtăşeşte nouă, care credem că Isus este Cristos şi că suntem născuţi din Dumnezeu (cf 1 In 5, 1) (Catehismul Bisericii Catolice, 2780).

A contempla misterul:

Când recităm Crezul, noi mărturisim credința în Dumnezeu Tatăl atotputernic, în Fiul Său Isus Cristos care a murit și a înviat, în Spiritul Sfânt, Domnul și de viață dătătorul. Noi proclamăm că Biserica, una, sfântă, catolică și apostolică este Trupul lui Cristos animat de către Spiritul Sfânt. Ne bucurăm de iertarea păcatelor și de speranța învierii viitoare. Totuși, pătrund cu adevărat aceste adevăruri în profunzimile inimii sau rămân simple cuvinte rostite? Mesajul divin al victoriei, al bucuriei și al păcii Rusaliilor trebuie să fie temelia de nezdruncinat a modului în care orice creștin gândește, alege și trăiește (Este Isus care trece, 129).

El a plecat și ne trimite Spiritul Sfânt care îndrumă și sfințește sufletul nostru. Lucrarea Mângâietorului în noi confirmă ceea ce Cristos mărturisea: noi suntem fii ai lui Dumnezeu, pentru că nu am primit ʺun Spirit de sclavie, ca să vă fie din nou teamă, ci ați primit Spiritul înfierii prin care strigăm: «Abba, Tată!»ʺ (Rom 8,15) (Este Isus care trece, 118).

2. În ce fel Dumnezeu revelează că El este iubire?

Dumnezeu se revelează Israelului ca acela care are o iubire mai puternică decât aceea a unui tată sau a unei mame faţă de copiii săi ori a unui mire faţă de mireasa sa. El, în sine însuşi, “este iubire” (1In 4,8.16), care se dăruieşte complet şi gratuit şi care “atât de mult a iubit lumea încât l-a dat pe Fiul său, unul-născut, ca lumea să fie mântuită prin el” (In 3,16-17).
Trimiţându-l pe Fiul său şi pe Duhul Sfânt, Dumnezeu revelează că el însuşi este răsplată veşnică de iubire. (Compendiul Catehismului Bisericii Catolice, 42).

„Iubiţilor, să ne iubim unii pe alţii pentru că iubirea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi-l cunoaşte pe Dumnezeu. Cine nu iubeşte nu l-a cunoscut pe Dumnezeu pentru că Dumnezeu este iubire. Prin aceasta s-a arătat iubirea lui Dumnezeu în noi: Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul său, unicul născut, ca să trăim prin el. În aceasta constă iubirea: nu noi l-am iubit pe Dumnezeu, ci el ne-a iubit şi l-a trimis pe Fiul său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre” (1 In 4, 7-10).

A contempla misterul:

Cum este posibil să nu ne dam seama de acest lucru, să realizăm ca Dumnezeu ne iubește, și noi nu să fim nebuni de iubire pentru El? Este necesar să lăsăm ca aceste adevăruri ale credinței noastre să ne pătrundă în suflet, până ajunge să ne schimbe toată viața. Dumnezeu ne iubește: Omnipotentul, Atotputernicul, cel care a făcut cerul și pământul (Este Isus care trece, 144).

3. Ce înseamnă că Dumnezeu este atotputernic?

Dumnezeu s-a revelat ca fiind “Cel Puternic, Cel Viteaz” (Ps 24,8-10), cel pentru care “nimic nu este cu neputinţă” (Lc 1,37). Atotputernicia sa este universală, tainică şi se manifestă în creaţia lumii din nimic şi a omului din iubire, dar mai ales în întruparea şi în învierea Fiului său, în darul înfierii şi în iertarea păcatelor. Pentru aceasta, Biserica îşi îndreaptă rugăciunea sa către “Dumnezeul atotputernic şi veşnic” (“Omnipotens sempiterne Deus…”) (Compendiul Catehismului Bisericii Catolice, 50).

A contempla misterul:

Pare că lumea îţi cade în spate, în jur nu se întrevede cale de ieşire. Imposibil, de această dată, de a învinge greutăţile. Atunci, te-ai întors să vezi că Dumnezeu este Tatăl tău?: atotputernic, infinit de înţelept, plin de milostivire. El nu poate să-ţi trimită nimic rău. Ceea ce te preocupă, în realitate îţi convine, chiar dacă ochii tăi de carne acum sunt orbi (Via Crucis, 9, 4).

4. De ce Dumnezeu este Tată și atotputernic?

Dumnezeu e Tatăl Atotputernic. Calitatea sa de părinte şi puterea sa se luminează una pe cealaltă. Într-adevăr, El îşi arată Atotputernicia paternă prin felul în care se îngrijeşte de nevoile noastre(cf. Mt 6,32); prin înfierea pe care ne-o dăruieşte (“«Eu vă voi fi vouă Tată, iar voi îmi veţi fi mie fii şi fiice», zice Domnul Atotputernic”, 2 Cor 6, 18); în sfârşit, prin nesfârşita sa îndurare, de vreme ce El îşi arată în cel mai înalt grad puterea, iertând de bunăvoie păcatele (Catehismul Bisericii Catolice, 270).

Tatăl “nostru” se referă la Dumnezeu. Acest adjectiv, în ceea ce ne priveşte, nu exprimă posesia, ci o relaţie cu totul nouă faţă de Dumnezeu (Catehismul Bisericii Catolice, 2786).

A contempla misterul:

Domnul, Tatăl nostru, atunci când alergăm către El căiți fiind, scoate belșug din sărăcia noastră; putere din slăbiciunea noastră. Ce ne va pregăti dacă nu-l abandonăm, dacă-l frecventăm în mod constant, dacă-i adresăm cuvinte afectuoase confirmate prin fapte, dacă-i cerem totul încrezători în atotputernicia si mila Sa? Doar pentru că fiul său - care-l trădase - s-a întors, El pregătește un ospăț: ce ne va dărui dacă ne vom fi străduit să rămânem mereu alături de El? (Prietenii lui Dumnezeu, 309).

5. Dacă Dumnezeu este atotputernic și provident, de ce există răul? De ce îl îngăduie Dumnezeu?

La această întrebare, pe cât de dureroasă pe atât de misterioasă, poate să dea răspuns numai întregul credinţei creştine. Dumnezeu nu este în nici un fel, nici direct nici indirect, cauza răului. El luminează misterul răului în Fiul său, Isus Cristos, care a murit şi a înviat pentru a învinge acel mare rău moral, care este păcatul oamenilor şi care este rădăcina celorlalte rele (Compendiul Catehismului Bisericii Catolice, 57).

Credinţa ne dă certitudinea că Dumnezeu nu ar permite răul, dacă din rău nu ar scoate binele. Dumnezeu a realizat deja în mod minunat acest lucru în moartea şi învierea lui Cristos; într-adevăr, din cel mai mare rău moral, uciderea Fiului său, el a scos cele mai mari bunuri, glorificarea lui Cristos şi răscumpărarea noastră. (Compendiul Catehismului Bisericii Catolice, 58).

A contempla misterul:
Acceptarea supranaturală a suferinţei reprezintă, în acelaşi timp, cea mai mare victorie

Suferinţa face parte din planul lui Dumnezeu. Acesta este adevărul, oricât de greu ne-ar fi să înţelegem. Şi pentru Isus Cristos, ca om, a fost grea suferinţa. Tată! Dacă este posibil, să treacă de la mine potirul acesta. Dar nu cum vreau eu, ci cum vrei tu. În această tensiune dintre supliciu şi acceptarea voinţei Tatălui, Isus merge la moarte cu seninătate, iertându-i pe cei care-L răstignesc. Acceptarea supranaturală a suferinţei reprezintă, în acelaşi timp, cea mai mare victorie.

Murind pe cruce, Isus a învins moartea. Din moarte, Dumnezeu aduce viaţă. Atitudinea unui copil al lui Dumnezeu nu este cea de resemnare în faţa unei întâmplări tragice; este satisfacţia celui care presimte victoria. În numele acestei iubiri victorioase a lui Cristos, noi creştinii trebuie să ieşim în lume pentru a deveni semănători de pace şi bucurie prin tot ceea ce spunem şi facem. Trebuie să luptăm - o luptă a păcii - împotriva răului, împotriva nedreptăţii, împotriva păcatului, pentru a proclama astfel că actuala condiţie umană nu este una definitivă; că iubirea lui Dumnezeu, care se arată în Inima lui Cristos, va realiza gloriosul triumf spiritual al oamenilor (Este Isus care trece, 168).

6. Dacă Dumnezeu este Tată, este și Tatăl „meu”?

Iubirea lui Dumnezeu pentru Israel este comparată cu iubirea unui tată pentru fiul său (Os 11, 1). Această iubire este mai puternică decât iubirea unei mame pentru copiii ei (cf. Is 49,14-15). Dumnezeu îşi iubeşte poporul mai mult decât îşi iubeşte un mire mireasa (Is 62,4-5); această iubire va fi biruitoare chiar şi asupra celor mai grave infidelităţi (cf. Ez16; Os 11) (Catehismul Bisericii Catolice, 219).

«Conştiinţa pe care o avem asupra situaţiei noastre de robi ne-ar face să intrăm în pământ, fiinţa noastră pământească s-ar risipi în pulbere, dacă autoritatea Tatălui nostru Însuşi şi Duhul Fiului său nu ne-ar împinge să înălţăm acest strigăt: “Abba, Tată!” (Rom 8, 15). (…) Când ar cuteza slăbiciunea unui muritor să-l numească pe Dumnezeu Tată, dacă străfundul omului n-ar fi însufleţit de Puterea cea de sus?» (Sf. Petru Chrysologul, Serm 71) (Catehismul Bisericii Catolice, 2777).

A contempla misterul:

«Atunci a sosit Isus din Galileea la Iordan, la Ioan, ca să fie botezat de el. Şi iată, un glas din ceruri spunea: „Acesta este Fiul meu cel iubit, în care mi-am găsit mulţumirea”» (Mt 3, 13.17). Prin Botez, Dumnezeu Tatăl nostru a luat în posesie viaţa noastră, ne-a încorporat în viaţa lui Cristos şi ni l-a trimis pe Duhul Sfânt. (…) Domnul a pus în sufletul tău o pecete de neşters, prin Botez: eşti fiul lui Dumnezeu. Copilul: nu arde de dorinţa de a se face iubit de toţi? (Sfântul Rozariu, Primul Mister de lumina).

Filiaţia divină este un adevăr plin de bucurie, un mister reconfortant. Această filiaţie divină străbate toată viaţa noastră spirituală pentru că ea ne învaţă să frecventăm pe Tatăl Nostru din Ceruri, să-L cunoaştem, să-L iubim; ea umple astfel de speranţă lupta noastră interioară şi ne conferă simplitatea încrezătoare a copiilor. Mai mult decât atât, tocmai pentru că noi suntem copiii lui Dumnezeu, această realitate ne determină astfel, de asemenea, să contemplăm cu dragoste şi admiraţie toate lucrurile care au ieşit din mâinile lui Dumnezeu, Tatăl Creator. Şi astfel noi suntem fiinţe contemplative în mijlocul lumii, iubind lumea (Este Isus care trece, 65).

7. Dacă sunt fiu al lui Dumnezeu, cum pot relaționa cu El?

Putem să-l adorăm pe Tatăl, pentru că El ne-a făcut să renaştem la Viaţa sa, adoptându-ne ca fii ai săi, în Fiul său unic: prin Botez, El ne încorporează în Trupul Cristosului său şi, prin ungerea Duhului său, care se revarsă de la Cap către membre, face din noi “unşii” săi (christoi): «Omul cel nou, care a fost renăscut şi redat, prin har, Dumnezeului său, spune mai întâi “Tată!”, pentru că a devenit fiu» (Sf. Ciprian, Dom. orat. 9) (Catehismul Bisericii Catolice, 2782).

Acest dar gratuit al înfierii cere din partea noastră o neîncetată convertire şi o viaţă nouă
Acest dar gratuit al înfierii cere din partea noastră o neîncetată convertire şi o viaţă nouă. Rugăciunea către Tatăl nostru trebuie să dezvolte în noi două dispoziţii fundamentale:
Dorinţa şi voinţa de a-i semăna. Fiind creaţi după chipul lui, asemănarea ne este redată prin har şi noi trebuie să-i corespundem. «Trebuie să ne amintim, când îl numim pe Dumnezeu „Tatăl nostru”, că se cuvine să ne purtăm ca fii ai lui Dumnezeu» (Sf. Ciprian, Dom. orat. 11). «Nu puteţi să-l numiţi pe Tatăl vostru “Dumnezeul a toată bunătatea” dacă păstraţi o inimă crudă şi neomenoasă; căci atunci nu mai aveţi în voi pecetea bunătăţii Tatălui ceresc» (Sf. Ioan Chrysostom, Hom. in Ang. 7, 14). «„Tatăl nostru”: acest nume trezeşte în noi, în acelaşi timp, iubirea, afecţiunea în rugăciune (…) şi speranţa de a dobândi ceea ce suntem pe cale să cerem. (…) Căci ce poate El să refuze rugăciunii fiilor săi, atunci când le-a îngăduit deja să-i fie fii (Sf. Augustin, Serm. Dom. 2, 4, 16)? (Catehismul Bisericii Catolice, 2784-2785).

A contempla misterul:

Un copil al lui Dumnezeu îl consideră pe Domnul Tatăl său. El nu este slugarnic şi servil, nu este pur şi simplu formal şi bine educat, ci este absolut sincer şi încrezător. Oamenii nu-l pot scandaliza pe Dumnezeu. El poate suporta toate infidelităţile noastre. Tatăl nostru din ceruri iartă orice greşeală atunci când copilul se întoarce la El, când se căiește și cere iertare. Dumnezeu este un Tată atât de bun încât ne cunoaşte dorința de a fi iertaţi și vine în întâmpinarea noastră, deschizându-şi brațele încărcate de har (Este Isus care trece, 64).

Sprijinină-te pe filiația divină. Dumnezue este un Tată, -Tatăl tău! - plin de afecțiune, de o infinită iubire. - Cheamă-L adesea cu numele de Tată și spune-i, numai Lui, că Îl iubești foarte mult! Că te simți mândru și puternic de a fi fiul său (Forja, 331).

Ia aminte la acest răspuns. Ucenicii împart viața lor de zi cu zi cu Isus și în timpul convorbirilor lor obișnuite, Domnulnostru le arată cum trebuie să se roage. El le dezvăluiemarele secret al milostivirii Domnului: suntem copiii Lui Dumnezeu, putem vorbi cu El și putem petrece timp cu El, cu aceeaşi încredere cu care un fiu vorbeşte şi petrece timp cu tatăl său. (Prietenii lui Dumnezeu, 145).

8. Această relație, nu-l lasă pe om fără libertatea sa?

Dumnezeu l-a creat pe om raţional, conferindu-i demnitatea unei persoane înzestrate cu iniţiativă şi stăpânire asupra faptelor sale. “Dumnezeu a voit «să-l lase pe om în mâna sfatului lui» (Sir 15, 14), astfel ca omul să-l caute spontan pe Creatorul său şi, ataşându-se de El, să ajungă în mod liber la perfecţiunea deplină şi fericită” (GS 17) (Catehismul Bisericii Catolice, 1730).

Prin Crucea sa glorioasă, Cristos a dobândit mântuirea tuturor oamenilor. El i-a răscumpărat din păcatul care îi ţinea în robie. “Pentru libertate ne-a făcut Cristos liberi” (Gal 5, 1). În El, noi avem împărtăşire cu “adevărul” care ne “face liberi” (In 8, 32). Duhul Sfânt ne-a fost dăruit şi, după cum învaţă apostolul, “unde este Duhul, acolo este libertatea” (2 Cor 3, 17). Încă de pe acum ne mândrim cu “libertatea fiilor lui Dumnezeu” (Rom 8, 21) (Catehismul Bisericii Catolice, 1741).

A contempla misterul:

Cuvintele sunt insuficiente să exprime emoţia care ne cuprinde inimile noastre faţă de bunătatea lui Dumnezeu. El ne spune: tu eşti fiul Meu. Nu un străin, nici un servitor tratat cu bunăvoinţă, nici un prieten, ceea ce ar fi deja prea mult.
Un fiu! Ni se permite să trăim în raport cu El iubirea filială şi chiar, aş îndrăzni să afirm, această îndrăzneală a copiilor cărora Tatăl lor nu le poate refuza nimic (Este Isus care trece, 185).

Favorizează în sufletul și în inima ta - în inteligența și în voința ta - spiritul de încredere și de abandon iubitoarei Voințe a Tatălui din Ceruri... - De acolo se naște pacea interioră pe care o canți cu ardoare (Brazdă, 850).

A contempla misterul cu Sfântul Părinte:

Dragi prieteni, şi noi, în rugăciune, trebuie să fim capabili să ducem în faţa lui Dumnezeu ostenelile noastre, suferinţa anumitor situaţii, a anumitor zile, angajarea zilnică de a-l urma, de a fi creştini şi chiar povara răului pe care îl vedem în noi şi în jurul nostru, pentru ca El să ne dea speranţă, să ne facă să simţim apropierea sa, să ne dăruiască un pic de lumină pe drumul vieţii.

Isus continuă rugăciunea sa: “Abba, Tată! Pentru tine totul este posibil. Îndepărtează de la mine potirul acesta, însă nu ceea ce vreau eu, dar ceea ce vrei tu” (Mc 14,36). În această invocaţie există trei treceri revelatoare. La început avem dublarea termenului cu care Isus se adresează lui Dumnezeu: “Abba, Tată!” (Mc 14,36a). Ştim bine că termenul aramaic Abba este acela care era folosit de către copil pentru a se adresa tatălui, deci exprimă raportul lui Isus cu Dumnezeu Tatăl, un raport de tandreţe, de abandonare. În partea centrală a invocaţiei este al doilea element: conştiinţa atotputerniciei Tatălui – “pentru tine totul este posibil” – care introduce o cerere în care, încă o dată, apare drama voinţei umane a lui Isus în faţa morţii şi a răului: “îndepărtează de la mine potirul acesta”. Dar există a treia expresie a rugăciunii lui Isus şi este cea decisivă, în care voinţa umană aderă pe deplin la voinţa divină. De fapt, Isus conclude spunând cu forţă: “însă nu ceea ce vreau eu, dar ceea ce vrei tu” (Mc 14,36c).

În unitatea persoanei divine a Fiului voinţa umană îşi are realizarea sa deplină în abandonarea totală a Eului lui Tu al Tatălui, numit Abba. Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă că din momentul creării bărbatului şi a femeii, voinţa umană este orientată spre cea divină şi tocmai în acel “da” spus lui Dumnezeu voinţa umană este pe deplin liberă şi îşi are realizarea sa. Din păcate, din cauza păcatului, acest “da” spus lui Dumnezeu s-a transformat în opoziţie: Adam şi Eva au crezut că “nu”-ul spus lui Dumnezeu ar fi culmea libertăţii, faptul de a fi pe deplin ei înşişi. Isus pe Muntele Măslinilor readuce voinţa umană la acel “da” deplin spus lui Dumnezeu; în El voinţa naturală este pe deplin integrată în orientarea pe care i-o dă Persoana Divină. Isus trăieşte existenţa sa conform centrului Persoanei sale: faptul că este Fiul lui Dumnezeu. Voinţa sa umană este atrasă în acel Eu al Fiului, care se abandonează total Tatălui. Astfel Isus ne spune că numai în conformarea propriei voinţe cu voinţa divină fiinţa umană ajunge la adevărata sa înălţime, devine “divină”; numai ieşind din sine, numai în “da”-ul spus lui Dumnezeu se realizează dorinţa lui Adam, a noastră a tuturor, aceea de a fi complet liberi. Este ceea ce Isus împlineşte în Ghetsemani: transferând voinţa umană în voinţa divină se naşte omul adevărat şi noi suntem răscumpăraţi» (Audienţa generală de miercuri, 1 februarie 2012. Despre rugăciunea lui Isus în Ghetsemani).