„Gândiţi-vă la scena relatată de sfântul Luca, când Isus ajunge lângă localitatea Nain. Isus vede durerea acelor persoane cu care se întâlneşte din întâmplare. Putea să-i ocolească, sau să aştepte ca să-l roage. Dimpotrivă nu pleacă nici nu aşteaptă o cerere. Ia iniţiativa, mişcat de durerea unei văduve care pierduse tot ce-i rămânea, fiul său.

Evanghelistul precizează că Isus a simţit milă: poate că a fost mişcat şi în exterior, ca pentru moartea lui Lazăr. Isus Cristos nu era, nu este, insensibil la suferinţa care se naşte din iubire, nici nu se bucură să despartă pe fii de părinţi: învinge moartea pentru a dărui viaţa, pentru ca cei care se iubesc să fie apropiaţi, pentru a cere înainte de toate şi mereu superioritatea Iubirii divine care trebuie să dea formă oricărei existenţe autentic creştine.

Isus ştie că este înconjurat de o mulţime care va rămâne uimită în faţa minunii şi că o vor proclama în toată regiunea. Dar Domnul nu săvârşeşte un gest studiat: se simte într-adevăr atins de suferinţa acelei femei, şi nu poate decât s-o mângâie. Într-adevăr se apropie de ea şi îi zice: Nu plânge! Ca pentru a o face să înţeleagă: nu vreau să te văd în lacrimi, pentru că eu am venit să aduc pe pământ bucuria şi pacea. Şi iată minunea, manifestarea puterii lui Cristos Dumnezeu. Dar mai întâi vine compătimirea sufletului său, manifestare evidentă a duioşiei inimii lui Cristos Om.

Dacă nu învăţăm de la Isus, nu vom şti niciodată să iubim. Dacă ne-am gândi, ca unii, că a păstra o inimă curată, demnă de Dumnezeu, înseamnă a nu o amesteca, de a nu o contamina cu afecte umane, consecinţa logică ar fi aceea de a deveni insensibili la durerea altora. Vom fi atunci capabili numai de o caritate oficială, aridă, fără suflet, dar nu de adevărata caritate a lui Cristos, care este afect şi căldură umană. Cu aceasta nu vreau să girez teorii false, scuze triste pentru a devia inimile, îndepărtându-le de Dumnezeu, şi a-i induce în ocazii de pierdere.

(...) Pentru a ajuta cu adevărat pe alţii, trebuie să-i iubim cu o iubire de înţelegere şi de dăruire, plină de afecţiune şi de umilinţă conştientă. Domnul, într-adevăr, vrea să rezume întreaga Lege în acea poruncă dublă care în realitate este unică: a iubi pe Dumnezeu şi a iubi pe aproapele, din toată inima noastră”.

Este Isus care trece, 166-167