Cartea pe care am citit-o în închisoare

Aveam 29 de ani şi mă aflam în închisoare în Spania de 2 ani în urma comiterii unei crime...

Aveam 29 de ani şi mă aflam în închisoare în Spania de 2 ani în urma comiterii unei crime. În acel moment îl vedeam pe Dumnezeu ca fiind foarte departe de viaţa mea. Credeam că este în Rai şi că eu eram pe Pământ. Singurul lucru de care eram sigur era acela că Dumnezeu există.

Nu auzisem niciodată de Sfântul Josemaría Escrivá, până când o călugăriţă, una din Surorile Carităţii, mi-a dăruit o carte numită Prieteni ai lui Dumnezeu. După ce am citit-o pot spune faptul că eram destul de sigur că Dumnezeu se afla nu doar în Rai, dar şi pe Pământ şi în mine.

În copilărie am primit o bună educaţie catolică, însă când eram adolescent, prietenii mei îmi spuneau: “Dumnezeu nu există, nu fi prost, urmăreşte progresul, fii în rând cu lumea...” Şi m-am lăsat condus. Câteodată ai nevoie de cineva care să vină şi să îţi vorbească clar şi asta este ceea ce Sfântul Josemaría a făcut pentru mine prin această carte.

Am realizat cât de departe îl împinsesem pe Dumnezeu din viaţa mea şi cum Îl înşelasem. Am început să înţeleg faptul că Dumnezeu nu este doar un număr la care suni în caz de urgențe, am descoperit că trebuie să Îl iubesc atât în vremuri bune cât şi în cele rele şi să îl ţin mereu alături de mine, pentru că nu pot face nimic fără El.

Mulţumită acelei cărţi, am pornit pe o cale pe care nu am regretat-o niciodată. Am început să citesc toate cărţile Sfântului Josemaría şi să le împrumut altor oameni din închisoare şi care nu mi le-au mai înapoiat!

Crucea Zilei Internaţionale a Tineretului a fost purtată prin închisoare. Inima mi-a fost zdruncinată în profunzime şi atunci, acolo, un vis a luat naştere, un minunat plan de a-mi aduce sora, care încă locuia în ţara mea, la Ziua Internaţională a Tineretului din Madrid pentru a participa împreună la ea. Lucram la spălătoria închisorii şi câştigam foarte puţini bani, însă i-am economisit pe toţi şi am început să plănuiesc serios.

În acel moment, sora mea avea 20 de ani şi era la universitate. Nu şi-ar fi putut permite să vină. Familia mea se destrămase în urmă cu şase ani: tatăl meu o părăsise pe mama şi o lăsase pe ea şi pe sora mea practic nevoiaşe. Este adevărat că plătise pentru studiile surorii mele, însă numai după foarte multă presiune.

Cu acel scop, mi-am pus întreaga speranţă în Dumnezeu, şi după ce am trăit fără absolut nimic timp de un an, am reuşit să strâng banii şi să îi trimit ei. Şi-a rezervat un loc pentru a veni la Ziua Internaţională a Tineretului (ZIT) în Madrid cu delegaţia oficială a Conferinţei Episcopului din ţara noastră.

Atunci când visul meu părea gata de a fi realizat, mi s-a refuzat permisiunea de a participa la ZIT. Făcusem 4 ani din cei 6 ani de sentinţă, şi mai aveam 3 luni până când eram eligibil pentru eliberare condiţionată, când inexplicabil autorităţile închisorii, ştiind faptul că sora mea venea şi că economisisem banii cu multe sacrificii, mi-au refuzat permisiunea fără niciun motiv.

Două luni înainte de ZIT eram în lacrimi. Scrisesem scrisori guvernatorului închisorii, judecătorului, serviciului de probaţiune... Am explicat situaţia şi cât de mult îmi doream să trăiesc experienţa ZIT alături de sora mea, după 4 ani în care nu o văzusem pe ea sau oricare alt membru al familiei mele, o dată ce niciunul dintre ei nu se afla în Spania. Nu am primit niciun răspuns şi începeam să pierd orice speranţă. ZIT se apropia cu paşi repezi şi eram disperat. În acel moment sora mea începuse o novenă la Sfântul Josemaría: 9 zile de mortificare, rugăciune şi reculegere, rugându-se pentru permisiunea de care aveam nevoie cu atâta disperare.

Începusem să mă obişnuiesc cu ideea că doar sora mea va fi în Madrid în august; pentru mine asta conta cu adevărat. Însă nu puteam a mă abţine din a mă simţi frustrat deoarece, după atâta efort şi auto-negare, nu voi putea să fiu acolo alături de ea şi că va trebui să mă mulţumesc cu faptul că o voi vedea doar două ore printr-o fereastră. O cale atât de lungă doar pentru atât.

Şi atunci miracolul a avut loc. A doua zi după ce sora mea a terminat novena, a zecea zi, mi s-a transmis faptul că serviciul de probaţiune se hotărâse să autorizeze eliberarea mea condiţionată pentru cele şase zile de ZIT, pentru a putea merge la Madrid şi să mă reunesc cu sora mea acolo.

Nu mi-a venit să cred, însă în sfârşit Ziua internaţională a Tinerelui ajunsese şi mi-am revăzut sora. Punctul culminant al acelei săptămâni a fost reuniunea tinerilor cu Papa la Cuatro Vientos. În acea noapte, m-am hotărât să nu îl mai fac pe Dumnezeu să aştepte; m-am hotărât să îmi dedic viaţa lui, să trăiesc doar pentru el. Să trăiesc în singurătate, să îmi sanctific munca şi studiile, pe care mi le-am reluat, să îmi sanctific viaţa mea şi a celorlalţi oameni.

Sfântul Josemaría m-a învăţat cum să trăiesc: acel om m-a făcut să reacţionez şi îi datorez mult din ceea ce am. M-a format spiritual şi m-a învăţat să mă curăţ în interior, să iert, să cer iertare, să mă iert pe mine însumi, şi m-a învăţat faptul că Isus Cristos este cu adevărat prietenul nostru, Tatăl nostru, şi că ne iubeşte mai mult decât oricine. Înainte de a-l întâlni pe Isus nu aveam nimic şi nu eram nimic. Acum sunt fericit, şi datorită Lui, viaţa mea are în sfârşit sens.

Acum mi-am încheiat sentinţa şi mă întorc în ţara mea, o persoană cu totul diferită de cea dinainte de a intra în închisoare. Totul se datorează lui Dumnezeu, care mi-a luat viaţa pentru a o reconstrui. Acum că i-am dăruit viaţa mea, mă pregătesc să intru la seminar dacă aceasta este Voinţa Sa.

J. A.