Madrid 19 iunie - Roma 23 iunie 1946

A doua zi 20 iunie, era sărbătoarea Trupului Domnului. Şi, ca de obicei, a mers să se roage în faţa Madonei Stâlpului.

Pe drumul spre Barcelona, în aceeaşi zi de 20, a ajuns la mănăstirea Madonei din Montserrat să implore protecţia Morenetei şi să-l salute pe abatele Escarré, de care era legat cu o puternică prietenie.

În ziua de 21 dimineaţa la Barcelona, vizita la Madona Milei. Este fiul care caută la Mama sa, „atotputernicia rugătoare”, toate recomandările, toate puterile şi toate luminile de care va avea nevoie.

Puţin înainte de ora 6 seara, termină operaţiunile de încărcare, biletele, poşta şi documentele de bord, a început manevra de plecare a J.J. Sister, navă cu motor lansată în 1896, cu mai multe mii de tone.

Au intrat în portul din Genova cu şase ore de întârziere.

La unsprezece şi jumătate noaptea au debarcat. Au făcut repede comisiunile de poliţie şi vamă, în timp ce părintele Alvaro şi Salvador Canals îi aşteptau nerăbdători.

A venit duminică 23 iunie 1946. Părintele şi părintele Alvaro au celebrat liturghia la şapte şi jumătate într-o biserică apropiată, plecând îndată după aceea la Roma într-un automobil închiriat. De-a lungul străzii au făcut o oprire la Viareggio pentru a mânca.

În timpul călătoriei, zi de ploaie în întreaga Italia, Părintele s-a rugat mult pentru Papa. Acel 23 iunie experimenta dorinţa neliniştită de a ajunge repede în Cetatea Eternă. Când întrevede că răsare la orizont, la lumina crepuscului, cupola Sfântului Petru, se emoţionă vizibil şi a recitat Crezul cu voce tare.

Era nouă şi jumătate când au ajuns la casa, un apartament în Piazza della Città Leonina 9. Apartamentul pe care l-a luat părintele Alvaro cu puţin înainte de a sosi Părintele. Era pe planul cel mai înalt al edificiului şi avea o galerie deschisă, în loc de terasa acoperită, care domina Piaţa Sfântul Petru de deasupra coloanelor lui Bernini. Se vedea de foarte aproape fereastra luminată a bibliotecii private a Papei.

Această vedere, fără îndoială, a provocat un alt şoc în inima Părintelui şi îi fură definitiv somnul; în timp ce ceilalţi se retrăgeau să doarmă, obosiţi de călătorie, Sfântul Josemaría a rămas să se roage toată noaptea.

Înfăţişându-se de la terasa atică în piaţa Cetăţii Leoniene, unde erau găzduiţi în subînchiriere de câţiva din fiii săi, Părintele îşi dădu seama de cât de apropiat este în linie directă de apartamentele Papei. Îi separa numai strada şi cazarma de jos a gărzii elveţiene.

Era seară şi de la ferestrele luminate ale Palatului Apostolic ar fi putut să întrevadă silueta lui Pius al XII-lea. A fost mişcat profund şi petrecu toată noaptea pe terasă, veghind în rugăciune asupra repausului Sfântului Părinte.

Papa! Câte amintiri! Când la Madrid, deja în epoca lui Pius al XI-lea, făcea plimbări lungi de o parte în alta înfăşurat în mantaua sa, recita rozariul şi la sfârşit îşi imagina că primeşte împărtăşanie din mâinile Papei. Papa a devenit una din cele trei iubiri principale ale sale, împreună cu Cristos şi Maria. Era noaptea dintre 23 şi 24 iunie 1946. Zorile proaspete din Roma îl găsiră tot pe terasă, epuizat pentru noaptea nedormită, dar cu o inefabilă bucurie spirituală.

Ruinat, da, pentru că în acea seară a ajuns la Roma după o călătorie aventuroasă...

Forma juridică pentru un nou fenomen pastoral

Avea dreptate părintele Alvaro: prezenţa fondatorului a accelerat procesul complicat de aprobare. Primele cuvinte de afecţiune şi de încurajare le primi de la monsenior Giovanni Battista Montini, viitorul Paul al VI-lea, care arătă mereu lui Josemaría Escrivá prietenie şi bunăvoinţă. Pius al XII-lea îl primi în audienţă după câteva săptămâni. Mai întâi vorbise deja cu alţi membri ai Operei, dar a rămas foarte lovit de figura fondatorului. Prin urmare îl încredinţă cardinalului Gilroy: „Este un adevărat sfânt, un om trimis de Dumnezeu pentru timpurile noastre”.

Opera, depăşind de acum faza de gestaţie, avea nevoie de o aprobare pontificală care să garanteze laicitatea credincioşilor săi, unitatea şi universalitatea a apostolatelor sale în toate diecezele din lume. Nu era suficientă ridicarea diecezană. Dar ce haină juridică pentru aprobare? Dreptul canonic nu prevedea o formulă care ar putea să meargă bine cu un fenomen pastoral nou – creştini obişnuiţi care caută sfinţirea în mijlocul lumii prin munca profesională obişnuită –, care se asemăna numai cu munca primilor creştini. Alvaro del Portillo, în numele Părintelui, a mers la Roma de două ori pentru a găsi drumuri, dar găsise porţile închise. Opera, le-au zis a sosit cu o anticipaţie de o sută de ani. Cereau prezenţa fondatorului...

Dar Părintele era grav bolnav. Cel puţin din 1944 suferea de o formă acută de diabet zaharat. „Medicii susţin”, spunea atunci, „că pot să mor dintr-o clipă în alta. Când merg la culcare, nu ştiu dacă mă voi scula. Şi când mă scol dimineaţa, nu ştiu dacă voi ajunge până seara”. Medicul curant, un specialist cunoscut, îi spuse în privinţa acelei călătorii: „Eu nu răspund de viaţa voastră”. Dar e nevoie s-o facă, şi a făcut-o.

A mers la Barcelona pentru a se îmbarca încă o dată la Genova. În capitala catalană adună pe fiii săi şi le adresă o meditaţie. Nu era propria sănătate care îl preocupa, dar drumul juridic al Operei. „Doamne, tu ai putut să-mi permiţi ca eu, de bună credinţă, să înşel atâtea suflete? Dar dacă am făcut-o pentru mărirea ta, şi ştiind că este voinţa ta! Mai este posibil ca Sfântul Scaun să spună că am venit cu anticipaţie de un secol? Iată noi am lăsat toate şi te-am urmat! Nu am vrut să mai înşel pe nimeni. Nu am vrut să fac altceva decât să te slujesc. Se va sfârşi deci că sunt un escroc?” Îl ascultau emoţionaţi cei din Barcelona, care, în ciuda ţintei calomniilor violente, au învăţat de la Părintele să se încreadă deplin în Providenţa divină.

Împreună cu tânărul istoric al dreptului José Orlandis, s-au îmbarcat pe vaporul J.J. Sister. Ajunşi în golful Leon se declanşă o furtună neobişnuită şi furioasă care a făcut să danseze periculos nava timp de 20 de ore. Toţi, de la căpitan până la ultimul pasager, zdruncinaţi de valuri, au suferit deranjamente puternice, în afară de pericolul real al naufragiului. Şi Părintele era grav bolnav. Glumind, dar nu prea, spunea însoţitorului său: „Pe cât se pare, diavolului nu-i place deloc ca să ajungem la Roma!”

Dar au ajuns. La Genova îi aştepta părintele Alvaro. Au ajuns la Roma cu automobilul, înfruntând ostenelile legate de traversarea unei ţări abia ieşite din război.

Colocviu cu Pius al XII-lea

De fapt, Pius al XII-lea a fost care a dat lui Opus Dei atât de fericitele aprobări pontificale, prima în 1947 şi apoi cea definitivă în 1950, care au creat cadrul juridic, încă imperfect, indispensabil să garanteze stabilitatea necesară. Au fost mulţi cardinali, episcopi şi prelaţi care i-au făcut vizite în apartamentul foarte modest din piaţa Città Leonina.

Iubirea teologală faţă de pontiful roman trebuia să dureze şi chiar să crească în tot timpul vieţii sale. Şi în paralel, ca un răspuns, a crescut şi stima papilor în privinţa lui Opus Dei.

Ioan al XXIII-lea şi Paul al VI-lea

Ioan al XXIII-lea cunoscuse deja spiritul Operei, când a vizitat în 1954 un colegiu universitar din Santiago de Compostela, şi locuise într-un centru din Saragosa. La 5 martie a avut loc prima audienţă cu noul Papă.

Paul al VI-lea îl trata cu o iubire părintească. „Considerăm cu satisfacţiune paternă”, spunea Papa în 1964, „cât a săvârşit Opus Dei pentru Împărăţia lui Dumnezeu, dorinţa de bine care o călăuzeşte, iubirea arzătoare faţă de Biserică şi faţă de capul său vizibil care îl distinge, zelul arzător pentru suflete care îl împinge pe căi grele şi dificile ale apostolatului de prezenţă şi mărturie în toate sectoarele vieţii contemporane”.

„Când veţi fi bătrâni”, spunea Părintele credincioşilor lui Opus Dei, „şi eu voi fi dat deja cont lui Dumnezeu, voi veţi spune fraţilor voştri că Părintele iubea pe Papa cu toate forţele sale”.