Apostolatul

Pentru creştin, apostolatul este un fapt natural cu condiţia sa; nu este ceva adăugat, suprapus, exterior activităţii sale zilnice, muncii sale profesionale

Apostolatul

În acţiunile de apostolat, este bine – e o datorie – să-ţi socoteşti mijloacele pământeşti (2 + 2 = 4), dar nu uita – niciodată! – că ai de socotit, din fericire, cu altă numărătoare: Dumnezeu + 2 + 2...

Drum, 471

Apostolatul creştin – mă refer în concret la cel al unui creştin obişnuit, bărbat sau femeie care trăiesc ca unul dintre atâţia asemenea lor – este o mare cateheză în care, prin raportul personal, prietenia leală şi autentică, se trezeşte în alţii setea de Dumnezeu şi îi ajută să descopere orizonturi noi: cu naturaleţe, cu simplitate – vă spuneam – cu exemplul unei credinţe bine trăite, cu vorba amabilă, dar plină de forţa adevărului divin

Este Isus care trece, 149

Isus s-a înălţat la Cer, spuneam. Dar creştinul poate, în rugăciune şi în Euharistie, să-l trateze cum l-au tratat primii doisprezece şi să se înflăcăreze de zel apostolic pentru a împlini cu El o slujire de corăscumpărare, care este o sămânţă de pace de bucurie. A sluji, deci, pentru că apostolatul nu este decât aceasta. Dacă ne încredem numai în forţele noastre, nu vom obţine nici un rod supranatural; dar făcându-ne instrumente ale lui Dumnezeu, vom obţine totul: Toate le pot în acela care îmi dă putere (Fil 4, 13). Dumnezeu, în infinita sa bunătate, a stabilit să utilizeze instrumente inapte. Şi apostolul nu are altă alegere decât să-l lase să acţioneze Domnul, oferindu-se, disponibil în întregime, pentru ca Dumnezeu să realizeze – slujindu-se de creaturile sale, de sufletul ales – opera sa mântuitoare.

Este Isus care trece, 120

Cristos ne-a învăţat în mod definitiv drumul iubirii către Dumnezeu: apostolatul este iubirea lui Dumnezeu care se revarsă în darul de noi înşine pentru alţii. Viaţa interioară ne conduce să creştem în unire cu Cristos prin intermediul Pâinii Cuvântului; şi grija apostolică este manifestarea exactă, adecvată, necesară, a vieţii interioare. Când se savurează iubirea lui Dumnezeu, se simte greutatea sufletelor. Nu este posibil să despărţim viaţa interioară de apostolat, cum nu este posibil să despărţim în Cristos condiţia sa de Dumnezeu-Om de misiunea sa de Răscumpărător. Cuvântul vrea să se întrupeze pentru a salva pe oameni, pentru a-i face una cu El. Motivul venirii sale în lume, cum recităm în Crez, este aici: Pentru noi şi pentru măntuirea noastră s-a coborât din cer.

Pentru creştin, apostolatul este un fapt natural cu condiţia sa; nu este ceva adăugat, suprapus, exterior activităţii sale zilnice, muncii sale profesionale. Am repetat neîncetat, de când Domnul a voit să se nască Opus Dei: este necesar să sfinţim munca obişnuită, să ne sanctificăm în ea şi să sfinţim pe alţii prin exercitarea profesiunii proprii, trăind fiecare în starea sa proprie.

Conduita noastră trebuie să fie aşa încât ceilalţi să poată spune, văzându-ne: iată un creştin, pentru că nu urăşte, pentru că ştie să înţeleagă, pentru că nu este însufleţit de un zel fanatic, pentru că domină instinctele sale, pentru că se sacrifică, pentru că manifestă sentimente de pace, pentru că iubeşte.

Este Isus care trece, 122

Apostolatul nostru trebuie să se bazeze pe înţelegere. Repet încă o dată: caritatea, mai mult decât a dărui, constă în a înţelege. Nu vă ascund că am învăţat în însuşi trupul meu cât costă neînţelegerea. Eu am încercat mereu de a mă face înţeles, dar n-au lipsit persoane care au făcut totul pentru a nu înţelege. Acesta este un alt motiv, practic şi viu, pentru că eu doresc să-i înţeleg pe toţi. Dar nu trebuie numai un impuls ocazional pentru a ne împinge să avem o inimă deschisă, universală catolică. Spiritul de înţelegere este manifestarea carităţii creştine al unui fiu bun al lui Dumnezeu, întrucât Domnul ne vrea pe toate Drumurile drepte ale pământului pentru a răspândi sămânţa fraternităţii – nu pe cea a neghinei – a înţelegerii, a iertării, a carităţii, a păcii. Să nu vă simţiţi duşmanii nimănui.

Este Isus care trece, 124

Fiţi curajoşi. Ajutorul Mariei, Regina Apostolilor, nu vă va lipsi. Pentru că Sfânta Fecioară, care este totdeauna şi Mamă, ştie să pună pe fiii săi în faţa responsabilităţilor lor specifice. Celor care se apropie de Ea şi îi contemplă viaţa, Maria face mereu favoarea imensă de a-i purta la Cruce, de a-i pune în faţa exemplului Fiului lui Dumnezeu. Şi în această confruntare în care se decide viaţa creştină, Maria mijloceşte pentru ca să culmineze conduita noastră în împăcarea cu fratele mai mic – tu şi eu – cu Fiul prim născut al Tatălui.

Este Isus care trece, 149